Las o flacără să ardă. Observ cum se stinge încet-încet şi simt că nu mai am aer.
E seară, e 20:57 şi e 19. (mi-aş fi dorit să nu-mi aduc aminte – dar mi-ai purtat noroc).
Dacă privesc în dreapta văd o fotografie cu tine. Îmi aduc şi acum aminte de râsul tău cu care-mi sărutai de mii de ori sufletul.
Te am aici, în inima mea. Pe tine, şi pe tine şi pe tine. Şi atât.
Uneori, când îmi aduc aminte de vremurile bune vărs lacrimi de dorul acelui bine care mă prindea din plin. N-am să vă uit, promit.
Am imortalizat chipuri, zâmbete, priviri, nasuri, ticuri şi toate pentru că am simţit că fac parte din mine. M-au marcat.
Un simplu gest mi-a atras atenţia la voi. Vă iubiţi aşa mult, încât nu aş putea să nu vă admir pentru asta.
Şi mai vreau un lucru: să nu mă mai mintă lumea pe faţă. Vreau ca cei mai buni prieteni să-mi fie într-adevăr prieteni şi mai vreau ca întotdeauna să am sprijinul Tău, Doamne.

(prieten=cuvânt frumos, călcat în picioare de toţi)

Trebuie să trec la părţile mai puţin bune. Nu mă pot abţine. Cum ar fi că m-am săturat de specimenele care se numesc ei înşişi „oameni” şi spun că sunt cei mai tari. Doamne,Dumnezeule dă-le minte, te rog. O vorbă numai, doar pentru voi: „cei ce spun multe, ştiu puţine”. Plus că nu vă sfiiţi să-i călcaţi în picioare pe care v-au fost alături mereu, v-au susţinut şi v-au ajutat întotdeauna, negreşit. Şi aici, o vorbă mică: „nu muşca mâna celui care te hrăneşte”.

Aminteşte-ţi: mai. Sau ianuarie. Sau nu, decembrie.. Şi zilele de 10, 17, 13, 29, 21..
Şi cum de tu nu mă vezi diferit faţă de alţii? Fiecare vede o altă parte a mea, dar nu se pricep să o descrie. De aşteptat.
Nu ştiu ce să spun când vine cineva la mine şi mă întreabă cine sunt. Nu ştiu cum sunt. Nu întotdeauna mă indentific cu mine cea de ieri, sau cea de acum o lună. Mă schimb mereu..
Fiecare zi ce trece mă învaţă ceva şi-şi pune amprenta în viaţa mea, schimbându-mi puţin câte puţin caracterul.
Dar mă simt tot eu. Nu fac rău, sunt inofensivă.
Dar.. ştii: nu întotdeauna sunt eu..