...mereu m-a fascinat cerul. A devenit prietenul meu de când aveam cinci ani.
Eram la bunicul, la ţară. Urma să descopăr locul “secret” al mieilor, nou-veniţi pe lume. Dar, în drum, am zărit un leagăn. Bunicul mi-a zis că tatei îi placea mult să se dea în el. Simţea că zbura, dar totuşi nu-i era frică.
M-am îndreptat spre el, voind să încerc senzaţia.
O adiere rece mi-a tăiat calea şi a mişcat leagănul. Mă treceau fiori. Mă gandeam să mă întorc şi să-mi urmez bunicul către ţarc, dar mi-a trecut repede.
Am încercat să mă încurajez singură şi am reuşit: eram în leagăn. Am inceput să mă clatin, mişcându-mă încet, de frică să nu cad. Vântul rece mi-a lipit câteva şuviţe din păr pe obrazul drept.
Am privit în sus.
şi pentru prima oară în viaţa mea, mi-a venit să plâng de fericire. Am cunoscut ceva minunat, inexplicabil. Cuvintele nu sunt de folos în cazul ăsta.
Doi nori parcă mi-au zambit.
şi întregul univers ceresc mi-a urat bun-venit în lumea lui.
Cerul.
A fost primul meu prieten; un adevărat prieten.
îmi vorbeşte şi acum; şi am atâtea amintiri cu el...
Cu doar o privire – mă linişteşte si în cele mai cruciale momente din viaţa mea. şi nu e nevoie să-mi spuna nimic. Pentru că-l înţeleg în tacere.
Iar el mă veghează mereu...
